Defectul meu este că sunt perfecționist
Tare mult îmi place când întreb pe cineva (nu neapârat la un interviu) care este cel mai mare defect al lui / ei și îmi răspunde “Sunt perfecționist!”. Adică e un blestem care l-a acaparat și de care nu mai poate scăpa, încercând în același timp să scoată în evidență ceva bun ca pe un defect și invers.
E ca și când ai spune “Mireasa era frumoasă, da’ bogatăăăă!” sau “Zâna era rea, da’ bunăăă!”
Foto Bogdan Stoica
Perfecționismul este de fapt o metodă de a pune presiune singuri pe noi printr-o iluzie că vom face lucrurile perfect, nu neapărat că vom deveni noi perfecți. Este normal să avem standarde înalte, să ne dorim să facem cât mai multe și cât mai bine, dar când obiectivele se ating foarte greu sau presupun eforturi foarte mari, atunci perfecționismul va avea un impact negativ.
Caracteristicile perfecționiștilor, fiecare cu părțile lor (ne)bune:
- observi foarte repede când ceva nu este așa cum trebuie și uneori ești singurul care vede asta. Uneori problemele pe care le vezi sunt reale, alteori imaginare;
- ai o abordare “totul sau nimic” și ți se întâmplă ca pentru ceva ce ar trebui să faci în 30 de minute să consumi patru ore;
- faci urât la greșeli minore;
- devii defensiv când cineva se leagă de “opera” ta;
- rezultatul final este cel care contează, ce e la mijloc nu e relevant;
- oricât de bine ai face, nu ești mulțumit(ă), întotdeauna există ceva mai bun de făcut;
- stabilești obiective nerealiste;
- TREBUIE să fii întotdeauna în fața tuturor;
- nu ți-e foarte clară imaginea de ansamblu și de aceea te pierzi foarte mult în detalii nesemnificative;
- nu ești în stare să faci compromisuri;
- stai foarte prost cu organizarea timpului și cu viața personală;
- te învinovățești frecvent pentru ce nu iese “perfect”;
- ești foarte exigent(ă) în primul rând cu tine, dar și cu alții, care în general nu se pot ridica la cerințele tale, niște nenorociți;
- ai tendințe depresive dacă nu iese așa cum vrei tu;
- ai standarde foarte înalte, care de cele mai multe ori îți aduc o doză mare de stress;
- ai un stil propriu de la care nu accepți abateri. Dacă tu spui că trebuie să mergi pe partea stângă, toată lumea trebuie să meargă pe stânga, ești inflexibil(ă);
- oricât de bine ai face, găsești tot timpul ceva pe care puteai să-l faci și mai bine;
- nu stai foarte bine cu încrederea în sine pentru că nu ai atins (încă) perfecțiunea;
- ai foarte mari șanse să fii un control freak și nu prea ai încredere că altcineva poate face lucrurile la fel de bine ca tine;
- îi corectezi pe alții de fiecare dată când ai ocazia;
- delegarea îți este un mare dușman;
- ai o gândire catastrofală: “- Ce va zice lumea dacă o dau în bară???”
- s-ar putea să te supraestimezi;
- vrei să faci din prima perfect, dar nu îți iese și ți se întâmplă să faci același lucru de foarte multe ori;
- ai mari probleme în a respecta deadline-urile;
- din dorința de a atinge supremul absolut, o lălăi atât de mult, încât de multe ori nici nu mai începi să faci acel ceva;
- ai impresia că acest articol este scris special pentru tine.
A fi perfecționist te ajută enorm în atingerea de obiective “în stilul meu”. Cu timpul însă, realizezi că asta vine la pachet cu o grămadă de efecte secundare și că trebuie să îți stabilești foarte clar prioritățile.
Ca o concluzie, nu vă recomand nici să fiți miserupiști, dar nici să o luați pe arătură cu orice preț. Ar trebui să poți să faci ușor diferența între părțile bune și cele rele ale perfecționismului, există și o altă abordare față de “totul sau nimic”.
Spor la (im)perfecțiune!
