Nu contează efortul, durerea trece
Când ai ceva de făcut foarte greu, nu contează efortul și nici măcar durerea pe termen scurt, fizică sau psihică, ci efortul final. Fie că e vorba de un proiect nou sau de depășirea propriilor limite la alergare sau halBere, e normal să îți fie mai greu la început.
Foto Unsplash
Hai să ne imaginăm că ți-ai propus să te apuci de alergare sau chiar de maratoneală (un fel de muzică pentru Mara) și te apuci, ca un om responsabil, de primele antrenamente. În prima zi începi cu o pauză, că deh, e normal ca în prima zi să-ți pregătești echipamentul. După care te pui în mișcare (dacă faci asta pentru prima oară sau după o lungă pauză de miserupistită sedentară) totul e perfect, ai impresia că zbori, că nimic nu îți poate sta în cale și te vezi deja zâmbind arogant la finish. După numai câteva minute îți dai seama că de fapt condiția ta fizică nu e chiar așa cum ai sperat și încep să te doară picioarele, cu încheieturi cu tot.
“Don’t be afraid to be ambitious about your goals. Hard work never stops. Neither should your dreams.” Dwayne Johnson
Te uiți înapoi și realizezi că doar ce ai plecat de la punctul de plecare și începi să te întrebi dacă e cea mai bună idee pe care ai avut-o. Dacă faci asta la sală, e și mai frustrant, pentru că ai impresia că nenorocitul ăla de ceas nu funcționează, iar kilometrajul ți se pare că e metraj, adică tu fugi cât poți de tare, iar ecranul are sindromul slow motion.
La finalul primului antrenament nu ți se mai pare că e chiar așa de nasol și că ai terminat cu bine ce ți-ai propus inițial, chiar dacă ai cerut celor de lângă tine câteva doze suplimentare de oxigen. A fost o zi grea, în care ai dat tot ce ai putut tu mai bun și te simți obosit(ă), foarte obosit(ă).
A venit a doua zi, sună ceasul. Încerci să dai snooze, dar nu-ți dai seama de ce corpul nu-ți răspunde la comenzi. După mai multe încercări, reușești să te ridici în șezut și pe marginea patului speri să fie un coșmar și să te trezești din vis fără nicio durere.
Au mai trecut 3 de minute și ai reușit să te ridici în picioare nesprijinit, dar tot ai impresia că ești contaminat(ă) de sindromul bebelușului beat, care se clatină la primele încercări de a sta singur în picioare și râde. Râzi și tu, dar nu e râsul tău, pentru că habar nu ai ce e mai bine să faci, să te lași pe spate și să mai dormi vreo două săptămâni, până te refaci, sau să-ți continui mișcarea în dureri neimaginate până atunci. Nici nu ești beat(ă), ca săptămâna trecută când te-ai pus pe veceu și ai vrut să-ți pui centura de siguranță.
Treci de momentul în care nu ești sigur(ă) dacă cineva te-a masat pe fiecare bucățică a corpului cu ciocanul de bătut carnea și decizi să continui.
Urmează mai multe momente, ore, zile, săptămâni dureroase în care îți întrebi toate neamurile și prietenii dacă e normal să fie așa și începi să ai din ce în ce mai mare încredere în tine.
Cam așa se întâmplă și la serviciu într-un job nou sau când conduci o nouă echipă. Nu neapărat cu durerile fizice, de care ți s-a spus sau nu de la început, nu neapărat cu oameni de încredere pe care să te poți baza.
Iar după o perioadă îți dai seama că toată perioada asta de durere, fizică și psihică, nu a fost în zadar și că nu contează efortul, ci doar rezultatul.
Nu abandonezi la prima durere, nici la primul strănut, nici la prima beșină cu stropi și nici la prima bătătură.
Strângi din dinți și mergi mai departe.
Dacă vrei. Dacă nu, ești doar un alt abandonac care cedează la prima durere, exact așa cum face marea majoritate. E cel mai simplu așa.
Spor la success!
