Recrutarea este una din cele mai importante atribuții ale unui șef

De foarte multe ori Uneori recrutarea este considerată o chestie banală, care umple un loc gol cât mai repede. Am mai scris aici cum văd eu recrutarea și ce te-ar putea ajuta. Între timp s-au schimbat foarte puțin lucrurile cu excepția timpului alocat recrutării.

Foto Pexels

Ne plângem că nu găsim angajați așa cum îi vrem noi, că piața muncii este din ce în ce mai agresivă cu angajatorii, că sunt candidați care nu se prezintă la interviu, că sub X mii de lei nici nu coboară din pat, etc.

Nici nu mi-ar trebui un om care nu are un minim respect față de punctualitate sau de a anunța că nu poate ajunge, “sheet” happens, știm.

Nu mai avem răbdare să alegem un om (bun) pentru că trebuie să ocupăm acel post în cel mai scurt timp, iar atunci când o facem, e ales cel mai bun dintre cei care s-au prezentat, chiar dacă nu este ceea ce voiam inițial.

Departe de mine gândul că angajatorul este vreun Zeușef și că orice candidat trebuie să facă plecăciuni în fața lui, dar o colaborare ar trebui să fie cel puțin pe termen lung. ”CO”-laborare înseamnă ceva de ambele părți, indiferent de ce parte a CV-ului ești.

Când îți alegi un concediu sau o mașină, cercetezi în prealabil, verifici foarte multe opțiuni, numai ca să te asiguri că faci alegerea cea mai bună, iar când alegi un om care să lucreze cu tine câțiva ani, te decizi în câteva zeci de minute.

Când cumperi ceva mediocru sau chiar prost și nu neapărat ieftin, nu te mira că se strică în câteva luni. Partea tristă este că dacă procedezi la fel și în recrutare, după ce îți pierzi “garanția” de 3 luni (sau o lună dacă e vorba de perioadă determinată), este foarte probabil să te mulțumești cu un nivel (sub)acceptabil, pentru că știi că vei găsi greu un înlocuitor. Dacă îți pasă de echipa pe care o conduci, recrutarea este primul pas serios pe care trebuie să îl faci pentru a te putea baza pe toți oamenii tăi, nu numai pe noul venit. După aceea ar trebui să-l înveți ce are de făcut, folosind sau nu modelul de mai jos:

O familie se plimba prin oraș cu mașina, iar copilul mic întreabă:

– Tata, casa asta mare ce e?

– Nu știu, dragu’ lu’ tata.

Apoi, văzând o statuie mare:

– Tata, cine e nenea ăsta?

– Nu știu, dragu’ lu’ tata.

A treia oară, lângă o demonstrație cu sute de oameni:

– Tata, ce vor oamenii ăștia?

– Nu știu, dragu’ lu’ tata.

Mama copilului, supărată de întrebările copilului:

– Da’ mai lasă-l în pace pe taică-tu, nu vezi că-i ocupat!

La care tatăl răspunde cu o răbdare ardelenească:

– Lasă-l dragă să întrebe, că numa’ așa învață!

Spor la recrutat pe bune!